MĂNĂSTIREA DIN LETCA NOUĂ. SCURT ISTORIC

Din trei biserici pe care le are comuna, două sunt monumente istorice – cea din Letca Veche și cea din Letca Nouă. Deși a fost recondiționată de mai multe ori, mănăstirea din Letca Nouă necesită o nouă intervenție. Fiind monument istoric, aceasta ar trebui restaurată toată odată, însă, în prezent, nu există fonduri suficiente pentru acest demers. Acest articol își propune să ofere o imagine cât mai complexă a istoriei acestei mănăstiri, strâns legată, desigur, de istoricul întregii comune. Am pus cap la cap mărturii ale preotului duhovnic al satului Letca Nouă și ale sătenilor cei mai vârstinici și am consultant câteva documente de arhivă.

Istoria scrisă a comunei Letca Nouă începe pe la 1700, când aparținea în întregime boierului Iordahe Filipescu. Aceasta includea satul Letca Nouă, care consta doar în cătune și bordeie, pădurea care se întinde împrejurul comunei (numită pe atunci Nifon Cocoșilă, după ctitorul bisericii), satul Milcovățu (numit pe atunci Rușii lui Asan) și Letca Veche (mai multe cătune numite Șoimani, Siliște, Bălăria șamd). Toate acestea țineau de moșia Letca Nouă.

Iordache Filipescu a făcut câte o biserică de lemn în fiecare cătun al lui. A pus preoți acolo pe care îi omenea din cele ale lui și se îngrijea de săteni. Pe la 1710, în cimitirul actual al satului, mai ctitorește o biserică, care mai târziu este incendiată. Se crede că incendierea a avut loc odată cu restrângerea cătunelor, acțiuni menite să protejeze sătenii de marile amenințări ale vremii – ciuma și holera.

În 1752, rectitorește biserica din cimitir, iar pe grinda de la intrare scrie cu păcură: „Ziditu-sa această sfântă biserică la 1752 de mine, Iordache Filipescu”. Biserica rezistă din 1752 până în 1952/1954, aproximativ două sute de ani. Adică până la începutul perioadei comuniste.

După moartea boierului, toate acestea au revenit celor doi copii ai lui. Legenda locului – nu se știe dacă este probată în realitate – spune că după moartea boierului Filipescu, copiii s-au certat și și-au împărțit în două averea care, mai târziu, a ajuns în mâinile unui baron neamț. Despre acesta din urmă nu exstă foarte multe date, nu se știe nici de ce a venit, nici de ce a plecat, nici cum a ajuns averea celor doi copii în mâinile lui. Putem pleca urechea asupra zvonurilor din sat, care spun că au vândut-o, sau că au pierdut-o la jocurile de noroc – fiind posibil, de altfel, ca cei doi să fi avut asemenea îndeletniciri. La mai mult timp după, se pare că averea a ajuns în mâinile unui frate de-ai mitropolitului Nifon. Actele spun că acesta ar fi cumpărat-o. Gurile rele susțin, însă, că baronul acumulase multe datorii la jocurile de noroc, fiind așadar nevoit să dea moșia pentru a-și acoperi datoriile.

Primul preot și totodată primul paroh al acestei biserici este Barbu Herghelie, care mai are încă descendenți care îi poartă numele în sat. Părintele slujește în paralel și la biserica din cimitir, și la cea din sat. S-a încercat transformarea bisericii din cimitir în mănăstire, însă tocmai în acea perioadă avea loc secularizarea averilor, iar biserica avea să piardă terenuri, pășuni, păduri șamd.

Fiecare preot a păstorit foarte mult aici în sat, cam zeci de ani. Veneau la începutul preoției și rămâneau până la sfârșit. Așa s-au format generații întregi de preoți. Badea Ioan Duhovnicul este tatăl părintelui Mihalache Popescu, care, la rândul lui, este tatăl preotului îngropat în curte – Vasile Popescu. Preotul prof. academician Dumitru Popescu, care a murit anul trecut, se trăgea din Letca Nouă și era ruda lor. Tatăl lui era preot la Călugăreni, dar s-a născut în Letca Nouă. Acesta era văr cu Vasile Popescu, preot pe care este îngropat în curte, și nepot al părintelui Mihalache.

Pe crucea de mormânt a părintelui Badea stă scris:

„Născut în suferințe, crescut în suferințe, În toate am triumfat, De moarte n-am scăpat.”

Părintele Mihalache este cunoscut ca omul care, prin 1896, atunci când Râul Milcovăț s-a revărsat și a afectat șaizeci de gospodării, a mobilizat tot satul pentru a-i ajuta pe cei afectați de inundații. În 1911, vine preot băiatul preotului Mihalache, preotul Vasile Popescu. Acesta, între 1927 și 1929, a curățat pictura bisericii împreună cu pictorul apostol Stelian, a reparat învelitoarea bisericii și a amenajat exteriorul ei, și a sfințit-o în noiembrie 1929. Există și un articol într-un ziar bisericesc de atunci, care se păstrează în arhiva Facultății de Teologie, în care se vorbește despre târnosirea făcută de un mitropolit de obârșie giurgiuveană, care s-a născut la Naibu și care iubea enorm zona aceasta.

Mitropolitul Nifon a acordat acestei biserici două hramuri – Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Biserica, cunoscută și drept Mănăstirea lui Nifon, a fost împodobită cu picturi executate de pictorul Gheorghe Tăttărescu. Acesta a lăsat în biserică câteva lucruri importante: icoana unicat a Sfinților Constantin și Elena (nu o veți mai găsi nicăieri pictată în stilul în care există acum, la Letca Nouă) și icoana Maicii Domnului, care este pictată, cel mai probabil, tot de el. Icoana Maicii Domnului a stat în biserica de lemn din cimitir până când a fost adusă aici la începutul anilor ‘50. Părintele Vasile a păstorit de la 1911 până în 1950. Până în momentul morții, părintele Vasile reușește să recondiționeze parțial biserica, cu ajutorul unor binefăcători din sat.

În 1948 a venit în această biserică părintele Florea, iar în 1951 a fost numit preot paroh. Părintele Florea are o istorie cel puțin interesantă. Deși provenea din județul Argeș, până să vină la biserica din Letca Nouă, a ales să meargă într-o parohie din Osmancea, județul Constanța. Acolo a reușit să apropie comunitatea musulmană de cea ortodoxă foarte mult. Imamul musulman chiar a pus la dispoziția preotului Florea și a familiei lui o doică musulmană pentru a-i ajuta să se descurce.

A reușit să construiască, împreună cu enoriașii săi, o casă parohială și o biserică relativ mare, cu trei turle. Ar mai fi rămas în parohia sa, însă în 1940 a fost chemat ca preot de garnizoană la Făgăraș. După întoarcerea de pe front a fost decorat, iar în 1946 i s-a propus să renunțe la preoție și să urce în grad. Se zvonește că i s-ar fi oferit chiar și un post de ministru. Însă a refuzat, astfel că a primit calificativul de ostil regimului socialist.

După un an în care a predat franceză și geografie la seminarul teologic de la Curtea de Argeș, părintele Florea s-a stabilizat ca preot în Letca Nouă. Asta se întâmpla în 1948, urmând să îl ajute pe preotul Vasile până în anul 1950. În 1951, preotul Florea a fost numit preot paroh și a primit un alt preot slujitor, Ștefan Coteanu. Împreună cu Ștefan Coteanu, a reparat biserica și acoperișul ei, iar de restaurarea picturii s-au ocupat Gheorghe Vânătoru și Nicolae Stoica, cel din urmă fiind un pictor destul de renumit pentru restaurarea picturilor bisericilor din Giurgiu, inclusiv catedrala episcopală și Schitul Sfântul Nicolae.

Cel mai notabil efort al părintelui Florea s-a concretizat, cel mai probabil, în aducerea pe locul unde se află și în prezent, a vechii biserici de lemn din cimitir. Sau, mai bine spus, ceea ce mai rămăsese din ea după incendiul care o afectase în timpul Primului Război Mondial. Printre cele aduse de la cimitir, se afla și icoana Maicii Domnului – cea care în prezent izvorăște mir.

Unul dintre bătrânii satului spune că într-una dintre duminici, părintele Florea a văzut că prin pictură se infiltrează apă, astfel apărând un lac în jurul icoanei. Alți bătrâni nu au putut confirma povestea, astfel că în prezent planează o îndoială asupra acestui eveniment.

Părintele Ștefan Coteanu a păstorit din 1951 până în martie 1958. Acesta avea legături cu postul de radio Europa Liberă, trimițând permanent scrisori care ulterior, în urma unei percheziții, au fost distruse pe loc. Tot de la bătrânii satului se știe și această poveste. De multe ori a fost urmărit, anchetat și bătut chiar de oameni de aici din sat care erau înscriși în partid. În martie 1958 a fost arestat, condamnat și trimis la Penitenciarul Gherla, unde a stat până în 1959 când a și murit.

Odată cu arestarea părintelui Ștefan, părintele Florea a rămas singur până în 1988. Păstorirea sa a ținut aproximativ patruzeci de ani – și în caz că vă mirați de perioada îndelungată, aflați că mai există una, tot în satul Letca Nouă, de patruzeci și șase de ani. Deși avea loc de veci păstrat în curtea bisericii, ultima dorință a preotului Florea a fost să fie îngropat în cimitirul satului: „Oi am păscut, în mijlocul lor să mă îngropați”.

După părintele Florea, au venit să slujească părintele Gheorghe Ion și apoi părintele Florin Dobre, care acum slujește la Bărbătescu Vechi, o biserică mică din București. După aceștia doi, a urmat slujirea părintelui Edmond Nicolae Popa, care este responsabil de cam tot ce se poate vedea astăzi în interiorul și exteriorul mănăstirii. Atunci când a venit părintele, biserica era într-o stare destul de rea, pictura fiind crăpată, pe alocuri complet distrusă. Crucile de pe biserică erau mâncate de rugină, vitraliile nu existau, și nici marmură pe jos nu era. Nici curtea nu arăta prea bine, iar locul pe care acum stă casa parohială, pe vremea aceea servea drept groapă de gunoi.

Între 2007 și 2009, părintele Edmond a construit un așezământ social destinat copiilor orfani, astfel întemeind Asociația Letca Nouă. Centrul social a fost desființat în 2015 când biserica a primit statut de mănăstire – schit de maici, mai exact, care o are până în prezent pe maica Irina Vasilovschi în frunte.